Ultimele clipe ale lui Constantin Brâncuși
Constantin Brâncuși, geniul sculpturii moderne, și-a găsit sfârșitul la Paris pe 16 martie 1957. Era o zi mohorâtă, în care marele artist își petrecea ultimele clipe în atelierul său, locul unde a creat capodopere ce aveau să schimbe cursul artei contemporane. Cu puțin timp înainte de a-și da ultima suflare, Brâncuși a primit Sfintele Taine de la preotul ortodox Teofil. Mărturia acestuia rămâne sfâșietoare:
„Mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea.”
Aceste cuvinte reflectă dorul nesfârșit al sculptorului pentru România, patria pe care regimul comunist i-o refuzase.
Anunțul morții în presa românească
Moartea lui Constantin Brâncuși nu a fost tratată cu demnitatea cuvenită de regimul comunist din România. Abia pe 19 martie 1957, la trei zile după deces, cotidianul „Scânteia” a publicat vestea pe ultima pagină, într-o manieră rece și distantă:
„Sâmbătă a încetat din viață la Paris, în vârstă de 81 de ani, cunoscutul sculptor român Constantin Brâncuși.”
Tonul oficial nu lăsa loc de omagiere, ci doar de constatare. Niciun elogiu, nicio apreciere a moștenirii sale culturale. Regimul de la București era reticent în a recunoaște geniul unui artist care alesese exilul.
Omagiile Uniunii Artiștilor Plastici
Pe 20 martie 1957, în aceeași publicație, Uniunea Artiștilor Plastici a transmis un comunicat prin care își exprima „adânca părere de rău” pentru pierderea sculptorului. Acesta îl recunoștea drept:
„Unul dintre cei mai de seamă sculptori români și unul dintre cei mai înzestrați și mai originali creatori ai artei moderne contemporane.”
Același text a fost preluat și de ziarele „România Liberă” și „Steagul Roșu”. Totuși, dincolo de formalitatea discursului, nu exista o recunoaștere reală a contribuției sale, nici un regret autentic pentru faptul că Brâncuși murise departe de țară.
Expoziția aniversară din 1956 – recunoaștere tardivă
Cu un an înainte de moarte, regimul comunist încercase să recupereze imaginea lui Brâncuși printr-o expoziție retrospectivă organizată de Muzeul de Artă al R.P.R.. Deși acest gest părea o recunoaștere oficială, sculptorul nu s-a întors niciodată în România pentru a fi sărbătorit. Dorul de țară rămânea o rană deschisă, iar moartea sa avea să pecetluiască exilul forțat.
Ceremonia funerară de la Paris
Pe 19 martie 1957, Constantin Brâncuși a fost condus pe ultimul drum la Cimitirul Montparnasse, una dintre necropolele celebre ale Parisului. Slujba de înmormântare a avut loc la Biserica Ortodoxă Română din Paris, fiind oficiată în prezența unui număr impresionant de personalități ale artei și culturii franceze.
Printre cei care au adus un ultim omagiu se numărau:
- Georges Salles, vicepreședintele Consiliului de Administrație al Asociației Muzeelor Naționale din Franța
- Jean Cassou, directorul Muzeului Național de Artă Modernă din Paris
Discursurile acestora au evidențiat importanța operei lui Brâncuși în evoluția artei moderne, subliniind că moștenirea sa va dăinui mult timp după moartea sa.
Un destin tragic: exilul final al lui Brâncuși
Moartea lui Constantin Brâncuși a marcat sfârșitul unui destin zbuciumat. Deși fusese unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, patria sa nu i-a oferit nici respectul, nici locul pe care îl merita.
Chiar și după deces, Brâncuși a rămas în exil, departe de pământul natal. Abia în ultimele decenii, România a început să își revendice marele artist, restaurându-i memoria și promovând opera sa. Însă, poate că nimic nu poate șterge tristețea ultimelor sale cuvinte:
„Mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea.”
Moartea lui Constantin Brâncuși a închis un capitol esențial al artei moderne, dar a deschis o dezbatere despre recunoașterea sa postumă. Deși a trăit și a murit în exil, România îl revendică astăzi ca pe unul dintre cei mai mari artiști ai săi. Brâncuși nu a mai putut reveni în țară, dar opera sa rămâne nemuritoare, vorbind despre identitate, esență și perfecțiune.
Foto: HotNews / Andrei Popete-Patrascu
Comentariile sunt închise.