Țandără, un nume care a devenit sinonim cu ororile regimului comunist din România, s-a născut într-o familie săracă și disfuncțională, unde lipsa de iubire și suport a fost norma. Viața sa, marcată de abandon și violență, pare să fi fost un teren fertil pentru transformarea sa ulterioară într-un torționar. Abandonat de ambii părinți la o vârstă fragedă, Țandără a fost nevoit să se maturizeze rapid, devenind copil de trupă la doar 11 ani. Această experiență timpurie, într-un context atât de dur, a pregătit scena pentru viața sa tumultoasă și plină de conflicte.
După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Țandără a început o viață de vagabondaj, o perioadă care reflectă probabil confuzia și dezorientarea sa interioară. În 1946, a găsit o nouă direcție în viață, devenind simpatizant al Partidului Comunist Român la Giurgiu, o alegere care avea să-l conducă pe un drum întunecat. Într-un interviu, Țandără povestește cum s-a apropiat de Pavel Ștefan, un lider comunist local, care i-a oferit o slujbă la sindicatul de la Căile Ferate Române. Aceasta pare să fi fost prima sa legătură serioasă cu structurile de putere comuniste, dar destinul său avea să se înrăutățească rapid.
Relațiile familiale complicate au culminat într-o tragedie atunci când, în urma unei dispute cu tatăl său, Țandără l-a ucis pe acesta cu un topor. Această faptă oribilă l-a adus în fața justiției, fiind condamnat la 12 ani de muncă silnică. În această perioadă, Țandără a fost trimis să lucreze forțat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, un proiect de tristă amintire în România comunistă, unde mulți deținuți politici și criminali au îndurat condiții inumane. Se pare că aici, el și-a început colaborarea cu autoritățile comuniste, servind ca informator în taberele de reeducare.
În 1951, Țandără a fost transferat la Culmea și ulterior trimis la Spitalul de Psihiatrie nr. 9 din București. Potrivit propriilor sale declarații, în această instituție a fost recrutat de Securitate, poliția secretă a regimului comunist, pentru a ajuta la torturarea și uciderea prizonierilor politici. Această afirmație dezvăluie un om complet desensibilizat la suferința umană, care a găsit satisfacție în cruzime și violență. A fost eliberat înainte de termen, după ce a primit o grațiere prezidențială, despre care susține că a fost semnată de Mihail Sadoveanu, pe atunci președintele Parlamentului.
În 1956, după ce a cedat presiunii psihice acumulate de-a lungul anilor, Țandără a fost internat într-un spital de psihiatrie. La eliberare, a încercat să ducă o viață normală, lucrând ca tâmplar și apicultor. Cu toate acestea, umbrele trecutului său au rămas adânc întipărite în mintea și sufletul său.
Cea mai tulburătoare parte a mărturisirilor lui Țandără este legată de faptul că a torturat și ucis peste 100 de persoane, conform propriilor sale declarații. El nu doar că a comis aceste crime, dar a mărturisit că s-a bucurat să le facă, afirmând că ura sa pentru burghezie era atât de intensă încât a dorit să-i omoare pe toți. Această revelație șocantă face obiectul cărții “Drumul Damascului: Spovedania unui fost torționar” de Doina Jela, publicată în 1999, în care Țandără cerea să fie judecat de un tribunal format din victimele sale.
Potrivit revistei Variety, din cei aproximativ 1.700 de români a căror misiune sub regimul comunist era torturarea prizonierilor politici, Țandără a fost singurul care a simțit nevoia să se spovedească. Aceasta evidențiază un aspect unic și paradoxal al personalității sale – un torționar care, la un moment dat, a simțit nevoia de a-și descărca sufletul, chiar dacă acest lucru nu l-a scutit de suferințele psihice care l-au bântuit până la finalul vieții.
Țandără a murit în 2004, în Giurgiu, fără să fi fost vreodată urmărit penal pentru crimele sale, o realitate care subliniază impunitatea de care s-au bucurat mulți dintre torționarii regimului comunist în România. Povestea sa rămâne un memento sumbru al brutalităților comise în numele ideologiei și al prețului psihologic plătit de cei care au participat la aceste atrocități. Viața lui Țandără este un exemplu de cum un individ poate fi transformat într-un instrument al terorii de către un regim totalitar, dar și de cum acea teroare lasă răni adânci nu doar asupra victimelor, ci și asupra celor care o înfăptuiesc.
Fragmentele provin dintr-un interviu renumit realizat de Fabian Anton cu Franz Țandără, un torționar al regimului comunist din România. Declarațiile tulburătoare ale torționarului, care se arată incapabil de remușcări, ilustrează în mod clar disprețul profund pentru valoarea vieții umane, specific sistemului opresiv al acelor vremuri.
Acest fragment face parte din filmul documentar „Cuvinte pentru comuniști”, realizat de Fabian Anton în 2002. Crimele relatate de Țandără s-au petrecut la Spitalul 9 din București, într-o perioadă în care aparatul politic, administrativ și represiv din România era influențat puternic de „consilierii” sovietici ai NKVD.
Fabian Anton este un scriitor român care s-a remarcat în diverse domenii artistice. De profesie scenograf și regizor, el este cunoscut și ca poet, fotograf, grafician, jurnalist și editor.
Comments are closed.