Corneliu Coposu a fost liderul opoziţiei din România postcomunistă. Viața sa, marcată de 17 ani de detenție în închisorile comuniste, este un exemplu de curaj și rezistență. După Revoluție, Coposu a continuat să se lupte cu neo-comunismul, fiind batjocorit, scuipat și umilit tocmai într-o Românie liberă, pentru care luptase și pe care o visase.
Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914 în Bobota, județul Sălaj, într-o familie influentă, fiul protopopului greco-catolic Valentin Coposu. De mic copil, a fost influențat de militantismul tatălui său pentru afirmarea cauzei românești din Transilvania și de moștenirea ilustră a familiei sale.
A urmat școala primară în localitatea natală, a absolvit cursurile liceului confesional „Vasile cel Mare” din Blaj și a studiat dreptul la Universitatea Regele Ferdinand din Cluj.
Apropierea de Iuliu Maniu a fost decisivă pentru traiectoria politică a lui Coposu. În 1935, a fost ales președinte al Organizației Tineretului Universitar a Partidului Național Țărănesc (P.N.Ț.) Cluj. Doi ani mai târziu, a devenit secretar personal al lui Iuliu Maniu, iar din 1940 a fost secretar politic al liderului partidului.
În perioada 23 august – 6 noiembrie 1944, Coposu a fost director de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri, iar în 1945 a devenit președinte al filialei P.N.Ț. Sălaj. În 1946, a fost ales secretar general adjunct și apoi secretar al Delegației Permanente, forul conducător al partidului.
În virtutea activității politice, Corneliu Coposu a fost arestat după „Înscenarea de la Tămădău”, din 14 iulie 1947. A fost judecat și condamnat de Tribunalul Militar București la 15 ani muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. A trecut prin multiple închisori și lagăre de muncă: MAI Bucureşti, Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Craiova, Jilava, Capu Midia, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Rahova, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat.
Domiciliul Obligatoriu
La expirarea pedepsei, în iulie 1962, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în localitatea Rubla, până în 1964.
În timpul detenției sale, soția sa, Arlette, a fost și ea arestată, acuzată de spionaj în favoarea Franţei și condamnată la 20 de ani de muncă silnică. A trecut prin închisorile Malmaison, Jilava, Văcăreşti, Mislea, Miercurea Ciuc și Oradea. După 14 ani de detenție, a ieșit bolnavă de cancer și a murit în 1966.
După Revoluția din 1989, Corneliu Coposu a continuat să se lupte cu influențele comuniste. Frontul Salvării Naționale (FSN) condus de Ion Iliescu, Roman și Brucan, reprezenta o nouă formă de comunism, iar Coposu a fost unul dintre cei mai vocali critici ai acestora.
În ianuarie 1990, manifestația anti-FSN a fost deturnată de cei care dețineau puterea, aducându-se în piață oameni înarmați cu răngi și topoare. Corneliu Coposu a fost amenințat cu moartea, iar minerii au fost aduși pentru a intimida susținătorii opoziției.
În noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1990 și în zilele de 13-15 iunie 1990, sediul PNȚCD a fost asediat de mineri și agitatori care strigau „Moarte lui Coposu!”. Corneliu Coposu și colegii săi au rămas blocați în sediu, fiind nevoiți să părăsească clădirea sub protecția forțelor de ordine.
Corneliu Coposu a rămas o figură emblematică a rezistenței anti-comuniste și un simbol al luptei pentru democrație și libertate în România. Curajul și perseverența sa au inspirat generații de români în căutarea unei societăți libere și democratice.
Moartea sa, în noiembrie 1995, a generat un imens val de simpatie populară pentru forțele politice anticomuniste din România. Deși nu a beneficiat de funeralii naționale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni veniți din întreaga țară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenției Democrate la alegerile generale din 1996.
Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă numele.
Comments are closed.