Oina (sau hoina) este un joc sportiv tradițional românesc cu rădăcini adânci în istoria țării. Acest sport era răspândit pe întreg cuprinsul României, având un număr mare de denumiri și variante regionale. În Banat, jocul era cunoscut sub numele de „lopta mică” sau „pila”, în Transilvania ca „de-a lunga” sau „lopta lungă”, în zona Sibiului era numit „fuga”, în Muntenia și în Moldova „hoina” și ulterior „oina”, în Maramureș ca „ojerul” sau „oirul”, în Dobrogea „de-a lunga”, iar în Bucovina „bătute-păscute” sau „coroana”. În anumite regiuni, jocul era practicat și de fete, sub denumirea de „oiniță”. Oina este asemănătoare cu alte jocuri sportive internaționale, precum Schlagball-ul german, pesäpallo-ul finlandez, jocul paume din Franța și Cluiche Corr-ul irlandez.
Jocul de oină solicită calități sportive complexe, precum viteză bună de alergare, reflexe rapide pentru autoapărare față de loviturile mingii și precizie în aruncarea și lovirea mingii cu un baston sau bâtă. La data de 14 martie 2023, Camera Deputaților a votat ca oina să devină sportul național al României, stabilind ca ziua de 9 mai să fie Ziua Națională a Oinei.
Conform cronicilor și hrisoavelor timpului, jocul de oină este practicat continuu cel puțin din secolul al XIV-lea, fiind menționat prima dată documentar în anul 1364, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă. O altă atestare documentară apare în anul 1596, când cosmograful italian Gian Lorenzo d’Anania menționează jocul de oină în lucrarea sa „Sistemul Universal al Lumii” la capitolul despre Valahia Superioară. Referiri la oină se regăsesc și în lucrarea „Diaetetica” a lui Stefan Matyus din 1762, tipărită la Cluj, și în relatările preotului Nicolae Stoica din Hațeg din 1763, care descriu anii petrecuți la Timișoara jucând „lopta mică” cu copiii în curtea bisericii.
Spiru Haret, considerat părintele oinei, a adus transformări radicale în joc, conferindu-i caracterul de joc sportiv. Prin „Reforma învățământului” din 1898 și alte decizii ministeriale, el a introdus practicarea obligatorie a oinei în școlile de toate gradele. „Oina poate aduce o viață nouă în școala română, fiind un admirabil mijloc de educație fizică, adevăratul tip de joc sportiv românesc”, spunea Spiru Haret.
La 9 mai 1899, la București, s-a ținut primul campionat național de oină, învingătoare fiind echipa liceului Nicolae Bălcescu din Brăila. În Monitorul Oficial nr. 49 din 3 iunie 1912 a fost publicat integral regulamentul jocului, astfel recunoscându-se oficial jocul de oină. La începutul lunii decembrie 1912, la București, a fost înființată „Federația Societăților Sportive din România” (FSSR), care cuprindea și „Comisia de Oină”. Federația Română de Oină a fost fondată în iunie 1932.
După cel de-al doilea război mondial, oina și-a recâștigat popularitatea, organizându-se o serie de competiții locale și naționale, cum ar fi: Cupa Speranțelor, Cupa Regiunilor, Cupa României, Campionatul național de seniori și juniori, Cupa Orașelor, Cupa Satelor, Cupa Liceelor Agroindustriale, Campionatul Universitar, Dinamoviada, Spartachiada, Cupa Federației, Campionatul Școlar și altele. La 29 iunie 1949 s-a înființat „Comisia Centrală de oină” care a pus bazele formării antrenorilor, arbitrilor și instructorilor în școli, și s-a modificat regulamentul de joc. În această perioadă, oina a cunoscut un drum ascendent, devenind foarte populară în întreaga țară.
După anul 1990, oina a cunoscut un mare regres, care a dus aproape la dispariția jocului. În ultimii ani, Federația Română de Oină a demarat o amplă acțiune de revigorare a acestui sport. Au fost reactivate o mare parte dintre centrele de tradiție și au fost incluse noi localități, astfel că în prezent practicarea oinei se face în peste 30 de județe.
Terenul de oină este împărțit în trei zone principale: zona de joc (70 x 32 metri), zona de bătaie (5 metri lungime, separată de zona de joc cu ajutorul liniei de bătaie) și zona din fund (5 metri lungime, delimitată de zona de joc cu ajutorul liniei de fund). Zona în joc este împărțită în pătrate și triunghiuri, cu cercuri de 2 metri la intersecția liniilor pentru a determina pozițiile mijlocașilor și mărginașilor. Cele două semicercuri sunt folosite pentru servirea și bătaia mingii, iar o linie de așteptare este disponibilă pentru jucătorii care își așteaptă rândul.
Jocul se desfășoară între două echipe de câte 11 jucători, una la bătaie și alta la prindere, rolurile schimbându-se la pauză. Jucătorii echipei la prindere sunt amplasați în poziții specifice: 3 mijlocași, 3 mărginași de ducere, 3 mărginași de întoarcere, 1 fundaș care se poate deplasa în zona de fund și 1 fruntaș care se poate deplasa în zona de bătaie. Jucătorii echipei la bătaie își schimbă rolurile pe parcursul reprizei, având o secvență clară de acțiuni de la așteptare la fuga pe culoarul de întoarcere. Fiecare echipă are un căpitan (baci), iar ambele echipe au dreptul la cinci jucători de rezervă.
Oina se joacă în aer liber, pe un teren dreptunghiular acoperit preferabil cu iarbă. Jocul începe când un jucător din echipa la bătaie aruncă mingea în aer, iar un alt jucător din aceeași echipă o lovește cu un baston de lemn cât de departe poate. Dacă mingea este prinsă de echipa din teren, jucătorul trebuie să alerge pe culoarul de ducere și apoi pe culoarul de întoarcere, încercând să nu fie lovit de echipa la prindere. Dacă oprește mingea cu palma, nu este considerat „lovit”. Dacă jucătorul este lovit pe culoarul de ducere, el trebuie să se ducă în zona de fund. Dacă este lovit pe culoarul de întoarcere, este eliminat din joc.
Mingea de oină este sferică, cu diametrul de aproximativ 8 cm, circumferința de 25 cm și greutatea de 140 grame. Este confecționată din piele și umplută cu păr de cal, bovine sau porc. Pentru jocurile dintre copii se folosesc mingi mai mici, cu diametrul de 7 cm, circumferința de 22 cm și greutatea de 100 grame. Bastonul de lovire este confecționat din lemn de esență tare, având forma unui trunchi de con, cu lungimea de 90-100 cm, și diametrul de 5 cm la un capăt și 3,5 cm la celălalt capăt. Manerul bastonului este prevăzut cu șanțulețe inelare pentru a asigura o prindere mai bună și poate fi înfășurat cu o panglică cauciucată pentru a preveni alunecarea din mână.
Comments are closed.