Răscoala țăranilor din satul Flămânzi, județul Botoșani.
Răscoala țărănească a început în data de 21 februarie (8 februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în perioada următoare, în toată țara. Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu morți și răniți.
Cauzele sunt, încă, controversate: au fost ani cu recolte mult mai slabe (ex. 1899, 1904), țărănimea își mărea constant suprafața agricolã, în detrimentul marii proprietăți, marea majoritate a țărănimii nu participă la revoltă, indivizi ce nu erau muncitori agricoli participă la evenimente, au fost mobilizați zeci de mii de țărani, ca soldați, ce nu au susținut revolta, din contră. Aceste aspecte nu scuză însă nici represiunea brutală, care a urmat și nici numărul de morți.
După modul cum s-a extins și conform declarațiilor celor ce au luat parte la evenimente, socialiștii au avut un rol important în organizarea de agitatori și propagandă (ex. Adevărul, pe atunci de factură socialistă, ziarul Dimineața, C. Mille, Dobrogeanu Gherea, Octav Băncilă, Cristian Rakovski, etc), pe modelul celor executate în Imperiul Rus.
Consecințele răscoalei au fost:
Adoptarea unor măsuri pentru ameliorarea situației țărănimii: o lege nouă privind contractele agricole, înființarea unei bănci pentru creditul rural și a Casei Rurale sau abolirea trusturilor de arendași
Demolarea mitului „țărănimii fericite”, docile și servile, așa-numită „talpă a țării”.
Crearea în Occident a unei impresii nefavorabile despre România, considerată până atunci o țară pacifistă și aceasta datorită durității represiunii.
Elita conducătoare a fost nevoită să-și revizuiască concepțiile și astfel a apărut o nouă generație în cadrul clasei politice.
Evenimentele au continuat să răsune în conștiința română, fiind subiectul unuia dintre cele mai bune romane interbelice, Răscoala, de Liviu Rebreanu, publicat în 1932.
Alt roman care prezintă viața țăranului român înainte și în timpul revoluției este Ciulinii Bărăganului de Panait Istrati.
În ceea ce privește artele plastice românești, imaginea țăranului începe să apară în arta românească în secolele XIX și XX și aceasta sub influența romantismului francez. Dacă Nicolae Grigorescu (care a murit chiar în 1907) a reprezentat idilic viața rurală, Ștefan Luchian este primul artist plastic român care zugrăvește dramele cu care se confruntau țăranii din perioada Belle Époque.
Astfel, tabloul La împărțitul porumbului, expus în 1906, devine un simbol al modificării modului în care este văzut țăranul în pictura română. Surprinzând momente semnificative și dramatice ale răscoalei, operele pictorului Octav Băncilă au fost cenzurate în acea epocă, fiind acuzate în presă de tendință spre socialism morbid. Cea mai celebră astfel de lucrare este cea intitulată chiar 1907 reprezintă un țăran fugind disperat, printre răniți, de ploaia de gloanțe cu care fusese înăbușită răscoala.
Alte asemenea lucrări ale lui Băncilă au fost: Înainte de 1907, Execuția, Recunoașterea, Pâinea noastră cea de toate zilele, Povestea răscoalelor, La sfat, Cap de țăran bătrân, Sub escortă, Înmormântarea, După răscoale, Historia. Alți pictori care și-au îndreptat atenția către această temă socială au fost: Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu Sion, Francisc Șirato, Apcar Baltazar.
Răscoala din 1907 a fost de asemenea sursa de inspirație și a unei statui monumentale care încă mai poate fi văzută la București.
sursa/preluare: wikipedia.org
Comments are closed.