Obiceiurile dacilor: râdeau în faţa morţii și plângeau când li se năşteau copiii.

Dacii erau altfel decât celelalte seminţii, atât prin straie, chip, cât şi prin comportament, scria istoricul Ioan Lupaş, autorul cărţii ”Romanii şi Dacii – Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, apărută în anul 1908. ”

Deşi erau un popor barbar, ei totuşi se deosebeau mult de celelalte neamuri, cari mişunau în ţinuturile învecinate, ducând un traiu neaşezat, nestatornic şi fără astâmpăr. Pe când celelalte neamuri barbare trăiau numai din jafuri sălbatice, rezemând fiinţa lor numai pe săgeată. În firea lor aveau ceva neobicinuitu: porniri svăpăiate şi un vecinic neastâmpăr. Le plăcea să cutreere cu turmele lor dealurile şi munţii, unde se simţiau în largul lor şi se fereau de locurile strimte, mai ales de fumul oraşelor, fiindcă că nu le plăcea nici decum să li se curme viaţa lor slobodă şi avântată. Iubeau mai mult viaţa zbuciumată şi gâlceava, decât traiul paşnic şi liniştit”, aflăm din cartea ”Romanii şi Dacii – Luptele lor şi obârşia neamului românesc”, autor dr. I. Lupaş.  

Potrivit istoricului ardelean, multe dintre obiceiurile strămoşilor noştri ar fi fost nefireşti în zilele noastre. De exemplu, plângeau când li se năşteau copiii şi chefuiau la înmormântări. 

”Nu puneau mare preţ pe viaţă, căci o socotiau numai ca o vale a plângerilor, ca o trecere întunecoasă şi plină de dureri către lumea cealaltă, unde sufletul va duce o viaţă de veci.

Din felul acesta de a privi viaţa isvorea un obiceiu ciudat: plângeau, când li se năştea un copil, înşirând în bocetele lor toate suferinţele şi suferinţele, prin cari are să treacă ori-ce muritor, iar la înmormântări, benchetuiau şi se veseliau împreună toate neamurile celui mort. De aceea despreţuiau viaţa, iar moartea o căutau pe toate căile. Împrejurarea aceasta a sădit în piepturile lor dorul vecinic de luptă şi curajul nesăbuit, cu care întâmpinau toate primejdiile.” (”Romanii şi Dacii – Luptele lor şi obârşia neamului românesc”)

Obiceiurile de înmormântare ale daco-geţilor erau cu totul neobişnuite faţă de cele actuale. În volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, istoricul Ion Horaţiu Crişan citează o relatare a lui Herodot, despre înmormântările celor bogaţi. “Expun timp de trei zile cadavrul. Apoi jertfesc tot felul de animale şi după un mare ospăţ, înainte de care îl jelesc pe mort, îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă şi statornicesc felurite întreceri, la care răsplăţile cele mai însemnate se dau luptelor în doi”, scria istoricul.