S-a născut la 13/25 noiembrie 1863, în Bucureşti, fiul lui Ion Cantacuzino, jurist, fost ministru sub domnia lui Alexandru Ion Cuza, şi al soţiei sale, Maria Cantacuzino, născută Mavros.Studiile liceale le-a făcut la Paris, la liceul Louis le Grand, unde a avut colegi care au devenit personalităţi importante în viaţa intelectuală a Franţei: Romain Rolland, André Suarès ş.a.Studiile superioare au fost iniţial în domeniul filosofiei, în 1885 obţinând diploma de licenţă. În 1886 s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe, într-o epocă de mare efervescenţă a studiilor naturaliste. Atras de experienţa studiilor de ştiinţe ale naturii şi de cercetarea de laborator, în 1887 s-a înscris şi la Facultatea de Medicină, urmând cursuri, lucrări practice şi stagii în spitalele Charité, Cochin, Institutul Pasteur.
Prima lui lucrare medicală avea drept subiect un sindrom isteric ce simula scleroza în plăci. Şi-a luat licenţa în ştiinţe naturale în 1891, odată cu Emil Racoviţă.Orientarea spre studiul bacteriologiei a avut loc sub influenţa lui Ilia Menicikov, începând apoi studiile pentru susţinerea tezei de doctor în medicină sub îndrumarea acestuia, cu subiectul modul de distrugere a vibrionului holeric în organism, ca o contribuţie la studiul imunităţii. De altfel, studiul imunităţii a rămas principala sa linie de cercetare pentru întreaga viaţă.După susţinerea doctoratului a fost numit profesor suplinitor de morfologie animală la Facultatea de Ştiinte din Iaşi, unde a desfăşurat o prodigioasă activitate didactică, încurajând cercetarea şi studiul aplicat, susţinând cursuri, laboratoare practice de hematologie, conferinţe pentru publicul larg, acordând îngijiri medicale studenţilor şi funcţionarilor nevoiaşi.În 1896 se căsătoreşte cu Elena Balş şi revine pentru 5 ani la Institutul Pasteur, în laboratorul lui Menicikov, ca asistent. A întreprins studii noi în legătură cu modul de distrugere a vibrionilor holerici în organism, cercetări asupra spirilozei gâştelor precum şi o serie de lucrări asupra organelor fagocitare la animale.
În 1901, Ion Cantacuzino este numit profesor la Bucureşti, unde se crease o catedră de medicină experimentală la Facultatea de medicină, pentru care este recomandat cu căldură de Menicikov.
Activitatea sa a fost remarcabilă atât pentru ştiinţa medicală, pentru ocrotirea sănătăţii publice. Personalitatea sa i-a atras tinerii săi studenţi, care au devenit mari personalităţi ale medicinei româneşti: prof. Al. Slãtineanu, dr. St. Irimescu, profesorii Mihai si Alexandru Ciucă, D. Danielopolu, N. Lupu, Ion Nicolau, D. Combiescu, Ion Bălteanu, Gh. Zotta ş.a.Laboratorul său de medicină experimentală primeşte în 1904 sarcina de a crea serul antistreptococic, sarcină pe care o îndeplineşte, legând astfel învăţământul universitar cu cercetarea ştiintifică şi cu funcţia de producţie.Laboratorul avea sa continue cu multe alte preparate necesare profilaxiei, diagnosticului şi tratamentului bolilor infecţioase.S-au preparat aici serul dizenteric anti-Shiga în 1906, apoi vaccinurile antitifo-paratifice şi antiholerice.Profesorul Cantacuzino înfiinţează în 1905 „Revista stiintelor medicale”, revistă medicală lunară, care se va impune ca un periodic ştiinţific românesc de anvergură, dar contribuie cu rubrici de popularizare a ştiinţei şi la numeroase alte publicaţii „Comptes rendus des Séances de la Société de Biologie”, „Viaţa Românească”, urmărind educarea publicului larg.
În 1908 a fost numit director general al Serviciului sanitar, iniţiind Legea sanitară din 1910 care-i poarta numele, stabilizând profesia medicală şi dând dreptul medicului, în raza circumscripţiei lui medicale, să ceară autorităţilor executarea măsurilor sanitare pe care le considera necesare. Se înfiinţau spitale şi pavilioane de izolare, infirmerii rurale şi se creau laboratoare de bacteriologie în diferite regiuni ale ţării. Au fost luate măsuri pentru combaterea pelagrei şi paludismului în mediul rural, şi pentru asigurarea igienei lucrătorilor din industrie. S-a preocupat de studierea scarlatinei, a bacililor paratuberculoşi şi a studiat acţiunea bacililor tuberculoşi degresaţi; a publicat rezultatele cercetărilor asupra bacilului morvei şi asupra infecţiei cu streptococi; a cercetat modalitatea resorbţiei celulelor hepatice injectate în organism; a facut studii serologice în legatură cu pepsina; s-a ocupat de originea precipitinelor.
În 1912, profesorul Cantacuzino a trimis o echipa de medici în frunte cu C. Ionescu-Mihaieşti sa studieze epidemia de holeră din Bulgaria. S-au adus tulpini de vibrioni holerici şi s-a pus rapid bazele producţiei de vaccin antiholeric în cantităţi mari.
În 1913, în timpul campaniei din Bulgaria, profesorul Cantacuzino a dispus vaccinarea, în plin mediu epidemic, a trupelor cu vaccinul preparat din tulpinile izolate chiar în Bulgaria. Aplicarea acestei vaccinări antiholerice, efectuată pentru prima oara în analele epidemiologice pe un număr foarte mare de indivizi, în condiţiile unei perfecte experienţe de laborator, a avut rezultate remarcabile şi a fost cunoscuta sub numele de „marea experienţă română” sau „experimentul Cantacuzino” descrisă de prof. I. Cantacuzino într-un articol din „Annales de l’Institut Pasteur” din 1920.
Un alt vaccin a fost cel antitifoparatific. Aplicarea lui în armata activă a avut ca efect diminuarea numărului de îmbolnăviri, de unde înainte de vaccinare se notau multe sute de cazuri anual.În 1914 a preparat serul antidifteric, care în 1916 se producea în cantitate de peste 15 000 de doze anual.În 1915, o misiune compusa din medici militari şi din unii colaboratori ai laboratorului a fost trimisa în Serbia, unde izbucnise o mare epidemie de tifos exantematic, pentru a studia flagelul şi mijloacele de a-l combate.În timpul Primului Război Mondial, după retragerea din Moldova, i s-a încredinţat profesorului Cantacuzino conducerea Directoratului sănătăţii publice civile si militare, în cadrul căruia a organizat, cu ajutorul echipei de colaboratori ce şi-o formase, în condiţii deosebit de grele, combaterea epidemiilor de holera, febra tifoida, tifos exantematic şi febra recurentă, care ameninţau armata şi populaţia. La Iaşi, în 1917, el a fondat, alături de medicii militari francezi şi ruşi, „Societatea medico-chirurgicală a frontului rus-roman”. Între august şi octombrie 1917, în timpul luptelor de la Mărăşeşti si Oituz, laboratorul a fost evacuat la Harkov.
În 1920, Ion Cantacuzino a fost membru al delegaţiei României pentru semnarea tratatelor de pace de la Paris.În acest timp, colaboratorii săi au continuat activitatea Laboratorului de medicină experimentală, reinstalat la Bucureşti, în local propriu: s-a început prepararea atât a serului antigangrenos, cât şi a celui antimeningococic, care, prin modificarile ce i s-au adus în tehnica procesului de producţie (utilizarea pentru imunizare numai a tulpinilor proaspăt izolate de la bolnavi) a dat rezultate în tratamentul meningitei cerebrospinale.La întoarcerea în ţară a reuşit să convingă oficialităţile asupra necesităţii înfiinţării unei instituţii care sa fie la dispoziţie în lupta contra epidemiilor prin boli transmisibile. În 1921 se înfiinţează „Institutul de seruri şi vaccinuri Dr. I. Cantacuzino”, căruia I. Cantacuzino îi va consacra toată energia lui şi care a devenit centrul în care s-a dezvoltat şcoala românească de microbiologie.
Institutul a fost întemeiat printr-o lege speciala semnată la 1 aprilie 1921 de Regele Ferdinand. De la început a fost un institut de stat şi a avut sarcinile următoare :
1) prepararea serurilor, vaccinurilor şi a produselor biologice necesare diagnosticului, profilaxiei şi tratamentului bolilor infecţioase.
2) cercetări ştiinţifice privitoare la produsele preparate şi continua lor ameliorare, introducerea de noi produse, precum şi cercetarea problemelor de patologie experimentală, de microbiologie si de epidemiologie izvorâte din realitatile sanitare ale ţării şi din progresele apărute in domeniile acestor ştiinte şi ale celor în legătură cu ele;
3) formarea de cadre de specialitate.Felul în care prof. Cantacuzino a condus îndeplinirea obligaţiilor care reveneau institutului a demonstrat nu numai necesitatea existentei, dar şi necesitatea permanentei lui dezvoltări.
Întemeietorul Institutului a murit la 14 ianuarie 1934.
surse: OPERE ALESE / editura Academiei RPR, 1965, Arhivele Nationale ale Romaniei
Foto: www.rfi.ro
Comments are closed.