Lemnul este materialul care a fost prelucrat înaintea lutului, iar cioplitul în lemn a devenit o artă înaintea olăritului. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au sculptat materialul lemnos pentru a realiza diverse obiecte necesare sau ornamentale.
Meşteşugul prelucrării lemnului este pe cale de dispariţie, iar tinerii nu mai vor să înveţe această meserie, deoarece câştigurile au scăzut mult comparativ cu anii trecuţi.
Lemnul, a constituit secole de-a rândul principala materie primă a românilor, fiind folosit pentru construcțiile gospodărești sau la confecționarea uneltelor, obiectelor și ustensilelor casnice, a pieselor de mobilier. În activitatea de prelucrare a lemnului, meșterul popular a pus atât îndemanare cât și simt artistic astfel încat specialiștii vorbesc atât despre “civilizația românească a lemnului”, cât și despre “arta românească a lemnului”.
Prelucrarea lemnului este unul dintre cele mai importante domenii ale artei populare, a cărei excepţională dezvoltare se explică desigur şi prin abundenţa ,,codrilor o dată de nepătruns” care acopereau acest teritoriu. Poate că nicăieri ca în acest domeniu nu s-a manifestat mai amplu spiritul creator al ţăranilor. Condiţiile istorice, legătura profundă a poporului român cu pădurea („codrul îi frate cu românul”!) explică dezvoltarea remarcabilă a acestui meşteşug, încât se poate vorbi de o adevărată ,,civilizaţie a lemnului” românească.
Până la un punct, repertoriul decorativ al sculpturii româneşti în lemn este comun atât obiectelor de interes laic, cât şi celor destinate bisericii. Astfel, străvechea rozetă solară, cu diversele ei variante, ca şi stilizările geometrice, alcătuite din linii frânte şi curbe, ingenios combinate în succesiuni romboidale şi circulare, se regăsesc deopotrivă în crestăturile lăzilor de zestre şi ale jilţurilor domneşti, în câmpurile decorative ale stranelor şi uşilor bisericesti sau crucilor, dovadă a circulaţiei tehnicilor şi motivelor decorative în toate domeniile vieţii sociale din trecut.
Comments are closed.