D-ale carnavalului este o comedie (în trei acte) de Ion Luca Caragiale. A fost scrisă pentru concursul organizat de Teatrul Național din București, pe care autorul l-a câștigat. A avut premiera pe 8 aprilie 1885 și a fost publicată în „Convorbiri literare”, 1885, nr. 2 Deși astăzi este considerată un clasic al comediei românești, premiera sa a fost un eșec răsunător, din cauza reacțiilor negative venite din partea presei vremii, în special sub influența cronicarului dramatic D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la România liberă.
În anul 1885, piesa a fost publicată în revista Convorbiri literare, iar în același an, Titu Maiorescu i-a luat apărarea lui Caragiale prin studiul Comediile domnului Caragiale. Acesta a evidențiat valoarea artistică a piesei, respingând acuzațiile de imoralitate și explicând că teatrul trebuie să reflecte realitatea, nu să o cosmetizeze.
Piesa prezintă o încurcătură sentimentală între Nae, frizer și subchirurg, Didina, amanta lui, Mița, fosta iubită a frizerului, dar și între Pampon, amantul Didinei și Crăcănel, protectorul Miței. Situațiile se succed într-un ritm alert, plin de tensiuni, gelozii și momente comice, oferind o frescă a mahalalei bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Caragiale aduce pe scenă „drojdia mahalalei”, așa cum a fost etichetată de criticii vremii, dar o face cu un umor fin, dublat de o observație socială profundă. Personajele, deși caricaturale, sunt inspirate din realitatea epocii, iar replicile lor rămân vii și actuale și astăzi.
În ciuda eșecului inițial, „D-ale Carnavalului” s-a impus ca o piesă esențială în repertoriul teatrului românesc, fiind jucată și reinterpretată de-a lungul timpului pe marile scene ale țării. Este o dovadă a genialității lui Caragiale și a modului în care teatrul poate spune adevăruri incomode prin râs.
sursa foto: Teatru Radiofonic
Comentariile sunt închise.