Pe data de 22 iunie 1941, armata română, sub comanda mareșalului Ion Antonescu, a primit ordinul de luptă pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupația sovietică. Această acțiune, de o importanță crucială în istoria României, a avut rădăcini adânci și a fost influențată de o serie de evenimente istorice care au modelat destinul țării.
Istoria acestei regiuni începe cu mult înainte de acest moment. La 2 iulie 1504, Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei, trecea în neființă, lăsând în urma sa un stat puternic, ce se întindea pe ambele maluri ale râului Prut. Această moștenire avea să reziste până pe 16 mai 1812, când Imperiul Otoman și cel Țarist au hotărât, fără consultarea românilor și încălcând dreptul internațional, anexarea de către Rusia a jumătății de est a Moldovei. În acest context, Principatul Moldovei a continuat să existe ca entitate de drept internațional, dar limitată la teritoriul dintre Carpați și Prut. Această pierdere teritorială a fost momentul în care liderii politici români au încetat să mai aibă încredere în propaganda rusească, care prezenta expansiunea sa ca o politică de protejare a lumii creștine.
Până la 27 martie 1918, teritoriul dintre Prut și Nistru, locuit de români, a fost sub ocupație țaristă. La această dată, pe fondul disoluției Imperiului Țarist ca urmare a revoluției bolșevice, Sfatul Țării din Basarabia, organul politic reprezentativ al regiunii, a decis unirea cu Regatul României. Cu toate acestea, în perioada interbelică, Uniunea Sovietică, condusă de Iosif Stalin, nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România, acest teritoriu fiind o sursă constantă de tensiuni între cele două state.
La 28 iunie 1940, sub presiunea armatei sovietice, regele Carol al II-lea a decis retragerea militară și administrativă din Basarabia. Aceasta a marcat începutul destrămării teritoriale a Regatului României, care în același an a pierdut și jumătate din Transilvania și sudul Dobrogei, cedate Ungariei și Bulgariei sub presiunea Germaniei naziste. Aceste pierderi au determinat abdicarea lui Carol al II-lea și fuga sa din țară, locul său fiind luat de Ion Antonescu, care a devenit ulterior mareșal. Deși regatul a continuat să existe ca formă de guvernare, regele Mihai I avea un rol mai mult simbolic.
Antonescu a început un proces de consolidare politică, administrativă, economică și militară a statului român, transformând în mai puțin de un an o țară în colaps într-una capabilă să susțină un efort de război pe frontul de est. Din 1940 devenise evident că se va deschide un front militar între Germania și Uniunea Sovietică, iar întrebarea era doar cine va lovi primul. Antonescu știa că acel moment va veni, dar data exactă a aflat-o cu puțin timp înainte.
La 22 iunie 1941, armata română a trecut Prutul, începând astfel războiul pentru eliberarea Basarabiei. Jertfa și eroismul soldaților români în acest conflict nu trebuie uitate niciodată, având în vedere că aceștia au luptat împotriva uneia dintre cele mai puternice armate ale Europei. Ofensiva din Basarabia s-a desfășurat sub comandă militară românească, Antonescu dorind ca efortul de război pentru eliberarea teritoriilor românești să fie realizat de români.
Pe parcursul acestei perioade, Antonescu a susținut constant drepturile României asupra Transilvaniei ocupate de Ungaria, refuzând să accepte pierderea acestui teritoriu. Deși armatele germană și română avansau împreună spre est, interesele lor erau diferite: România urmărea eliberarea Basarabiei, în timp ce Germania căuta să controleze resursele naturale, umane și agricole din estul Europei. Regimul sovietic era considerat de toate părțile implicate în război, inclusiv de marile puteri democratice, un pericol pentru lume, fapt confirmat de perioada postbelică, când jumătate din lume a căzut sub un control militar strict, libertatea individului fiind suprimată și bunăstarea promisă întârziind să apară.
Actul de la 22 iunie 1941 a fost unul inevitabil, România fiind prea slăbită pentru a sta deoparte într-un conflict militar ce a cuprins aproape întreaga lume.
Comments are closed.