Alexandru Ioan Cuza, născut la 20 martie 1820 în Bârlad, Moldova și decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. Alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a înfăptuit Unirea celor două principate, un moment esențial în istoria formării României moderne. Odată ales domnitor, Cuza a desfășurat o intensă activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Imperiul Otoman și Puterile Garante. Aceste eforturi au culminat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, și având o singură adunare și un singur guvern.
Cu toate realizările sale, domnia lui Cuza a fost de scurtă durată. În 1866, o coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliție, datorită orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-a forțat pe Cuza să abdice. Această coaliție a fost formată din conservatori și liberali radicali, nemulțumiți de regimul personal instituit de Cuza după lovitura de stat de la 2 mai 1864.
Unirea Principatelor Române reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească, fiind strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate. Acest proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică dintre cele două țări, a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească. Contextul european favorabil creat de deznodământul războiului Crimeii a facilitat realizarea unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma adunărilor ad-hoc din 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, care a acceptat o uniune formală între cele două țări, cu guverne diferite, dar cu unele instituții comune. La începutul anului 1859, Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică.
Domnia lui Cuza a fost marcată de dorința de a moderniza țara după modelul occidental, întâmpinând însă rezistență din partea forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Cu toate acestea, Cuza și colaboratorul său apropiat, Mihail Kogălniceanu, au inițiat reforme importante, printre care secularizarea averilor mănăstirești în 1863, reforma agrară și reforma învățământului în 1864, și reforma justiției în același an. Aceste reforme au creat un cadru modern de dezvoltare a țării.
Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii, ai marii burghezii și ai bisericii, Cuza a format un guvern sub conducerea lui Kogălniceanu în 1863, realizând secularizarea averilor mănăstirești și dizolvând Adunarea Legiuitoare prin lovitura de stat din 2 mai 1864. Cuza a supus aprobării poporului o nouă constituție și o nouă lege electorală, menite să asigure parlamentului o bază mai largă, și a decretat legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza, au fost concepute codul civil și codul penal de inspirație franceză, s-a introdus învățământul primar obligatoriu și au fost înființate primele universități din țară, Universitatea din Iași în 1860 și Universitatea din București în 1864.
Reforma fiscală a lui Cuza a inclus instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au dotat Principatele Unite Române cu un sistem fiscal modern. De asemenea, guvernul moldovean al lui Kogălniceanu a instituit prima universitate a țării, cea de la Iași, în toamna anului 1860.
În septembrie 1865, Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu, cea mai scurtă cale care lega capitala țării cu Dunărea. Inaugurarea acestei linii a fost realizată de regele Carol I al României la 19/31 octombrie 1869. Tot în timpul domniei lui Cuza, epoca poștei moderne române a început în 1864, când serviciul poștal a fost unit cu cel telegrafic, emițându-se Decretul no.1279/6 decembrie 1864 și adoptându-se Calendarul Gregorian în serviciile poștale două săptămâni mai târziu.
Nemulțumirea liberalilor radicali față de regimul personal al lui Cuza a dus la formarea unui cartel cu conservatorii, slăbind pozițiile domnitorului și animând activitatea Monstruoasei Coaliții, hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii, susținuți de o fracțiune a armatei, l-au constrâns pe Cuza să abdice în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. Cuza însuși s-a arătat dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin, conform dorinței divanelor ad-hoc din 1857.
După abdicare, Cuza și-a petrecut restul vieții în exil, locuind în principal la Paris, Viena și Wiesbaden. A încercat să revină în țară ca persoană privată, dar Consiliul de Miniștri, sub conducerea domnitorului Carol I, a refuzat să-i acorde permis de intrare. Alexandru Ioan Cuza a murit la 15 mai 1873 la Hotelul Europa din Heidelberg, suferind de o răceală puternică, astm și tulburări ale ficatului și inimii.
Cuza a fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale, unde au participat la înmormântare cel puțin 30.000 de țărani, iar discursurile funebre au fost rostite de liberali notabili precum Petre Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu și Mihail Kogălniceanu. După cel de-al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a rămas o perioadă de referință în istoria României, marcată de reforme și modernizări esențiale care au pus bazele statului român modern.
Comments are closed.