Pe măsură ce România își marca independenta obținută și recunoscută prin tratatele de la San Stefano și Berlin, un nou orizont se deschidea în fața Principelui Carol și a elitei politice românești: proclamarea regatului. Acest demers nu era lipsit de obstacole, având în vedere reticența Austriei, preocupată de chestiunea Dunării, în contrast cu sprijinul Germaniei, unde cancelarul Otto von Bismarck vedea cu ochi buni planul, datorită originilor principelui Carol.
Procesul a fost încetinit de condiția pusă de Bismarck pentru recunoașterea independenței: dezvoltarea infrastructurii feroviare cu capital german. În acest context, un moment-cheie a fost reglementarea succesiunii la tron prin votul Senatului și Camerei Deputaților din decembrie 1880, care stabiliza liniile de succesiune în absența unui moștenitor direct.
În paralel, climatul politic intern, dominat de guvernul liberal al lui I.C. Brătianu și dorința de stabilitate, precum și tensiunile externe, marcând un context agitat, cu Rusia zguduită de asasinarea țarului Alexandru al II-lea și prezența în România a grupurilor acuzate de nihilism, creau premizele unei nevoi acute de consolidare națională.
Surprinzător, proclamarea regatului s-a realizat mai devreme decât fusese planificat, pe 14/26 martie 1881, într-o mișcare legislativă rapidă și unanimă, subliniind dorința de stabilitate și încredere în dinastia regală. Acest act de suveranitate națională deschidea o nouă pagină în istoria României, subliniată de discursul plin de emoție al Principelui Carol și de bucuria populară ce a cuprins străzile Bucureștiului.
Recunoașterea internațională nu a întârziat, iar manifestările de încoronare, deși amânate din cauza doliului pentru împăratul Rusiei, au culminat cu ceremonia fastuoasă de la Mitropolie pe 10/22 mai 1881, marcând oficial nașterea Regatului României, un moment semnificativ în consolidarea statalității și identității naționale românești.
În contextul internațional al sfârșitului de secol XIX, Europa era un mozaic de alianțe, tensiuni și transformări politice. Pentru România, recunoașterea independenței și proclamarea regatului au fost strâns legate de aceste dinamici. Cancelarul german Otto von Bismarck, un arhitect al politicii europene, a jucat un rol decisiv, susținând demersul românesc, în timp ce opoziția Austriei reflecta complexitatea intereselor imperiale pe continent. Această recunoaștere a venit nu numai ca o validare a statutului României pe scena internațională dar și ca un semnal al schimbării echilibrului de putere în Europa.
Condiționarea germană privind construcția căilor ferate cu capital german a fost o mișcare strategică, având implicații economice și geopolitice. Dezvoltarea infrastructurii feroviare nu numai că a facilitat integrarea economică și mobilitatea internă dar a și legat mai strâns România de interesele economice germane, încurajând investițiile și tehnologia străină. Acest pas a fost esențial pentru modernizarea economică a României și pentru îmbunătățirea legăturilor sale comerciale cu restul Europei.
Ceremonia de încoronare a fost un moment de culminare a eforturilor de consolidare națională și internațională a României. Pregătirile detaliate, inclusiv înființarea Ordinului Coroanei și realizarea Coroanei de oțel, au avut o încărcătură simbolică puternică, reprezentând suveranitatea, independența și unitatea națională. Participarea masivă și entuziasmul public reflectau legătura profundă dintre dinastie și poporul român, un sentiment de mândrie națională reînnoit și optimismul pentru viitor.
sursa: https://historia.ro/
Comments are closed.