Nicolae Tonitza – De la Bârlad la Paris, povestea unui spirit artistic unic
Nicolae Tonitza s-a născut pe 13 aprilie 1886, în Bârlad, pe strada Ștefan cel Mare, fiind primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță. Primele sale studii au fost locale, la școala primară și gimnaziul „Manolache K. Epureanu”, dar destinul artistic al tânărului Tonitza se contura deja.
În 1902, face pasul decisiv către lumea artei, înscriindu-se la Școala Națională de Belle-Arte din Iași, avându-i ca profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare. Deși nu își finalizează studiile din cauza unei greve studențești, în această perioadă se împrietenește cu Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu – prietenii și colegii săi de drum artistic.
Explorări culturale în Italia, Germania și Franța
În 1903, vizitează Italia, iar în 1908 se îndreaptă către München, Germania, pentru a studia la prestigioasa Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste. Aici începe să-și definească stilul propriu, expunând la Kunstverein și publicând articole și caricaturi. Călătoriile sale îl poartă și în Franța, unde se stabilește doi ani în Paris, frecventând atelierul lui Pierre Laprade și studiind operele marilor maeștri ai picturii. Belle Époque, impresionismul și postimpresionismul își pun amprenta asupra lui, în special printr-o abordare decorativă și o paletă coloristică exuberantă.
Întoarcerea în țară și activitatea artistică
Revenit în România în 1911, Tonitza predă desen la Liceul militar din Iași și devine un nume cunoscut prin participările la expoziții și lucrările de pictură bisericească. În 1912 obține certificatul de „Pictor bisericesc”, iar anul următor se căsătorește cu Ecaterina Climescu, alături de care va avea doi copii.
Războiul îl marchează profund – în 1916 este mobilizat, rănit și luat prizonier la Turtucaia. După eliberare, este decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” pentru curajul său excepțional.
Maturitatea artistică și recunoașterea internațională
În anii 1920, Nicolae Tonitza se impune ca una dintre cele mai marcante figuri ale artei românești moderne. Stabilit la București, devine redactor și colaborator activ al revistelor culturale și social-politice. Între 1921 și 1924, trăiește la Vălenii de Munte – o perioadă de creație intensă, cu opere pline de lirism și rafinament.
În 1924 expune la Bienala de la Veneția, iar în 1925 fondează „Grupul celor patru” alături de Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu. Recunoașterea internațională vine cu expoziții la Barcelona, Amsterdam și Bruxelles. În 1933 este numit profesor la Academia de Belle-Arte din Iași, iar în 1937 devine rector.
Stilul inconfundabil al lui Tonitza
Tonitza nu a fost un simplu pictor – a fost un vizionar. Opera sa este marcată de o tranziție de la academismul münchenez la o expresie artistică originală, cu influențe orientale și tendințe spre decorativism. Portretele de copii, cu ochii mari și plini de melancolie, rămân simbolul inconfundabil al artei sale. Grafica sa, de o ironie subtilă, completează imaginea unui artist profund implicat în viața culturală și socială a timpului său.
Ultimii ani și moștenirea lăsată
În 1939, Tonitza se îmbolnăvește grav și se stinge din viață pe 26 februarie 1940, fiind înmormântat la Cimitirul Militar Ghencea din București. În semn de omagiu, în 1970, Liceul de Arte Plastice din București îi poartă numele. Pictura sa „În iatac” este adjudecată în 2011 pentru peste 290.000 de euro – un semn clar al valorii sale perene.
Nicolae Tonitza a fost mai mult decât un pictor – a fost o conștiință artistică a epocii sale, un om care a simțit profund și a exprimat cu sinceritate, cu grație și rafinament. Prin opera sa, România a câștigat un artist care a redefinit estetica plastică națională, lăsând o moștenire care continuă să inspire și astăzi.
“În artă, forma nu e niciodată perfectă prin ea însăşi, ci prin ceea ce izbuteşte să exprime.” Nicolae Tonitza
Comentariile sunt închise.